Sala De Așteptare

Am paisprezece ani mă grăbesc vreau să ajung devreme
La gara destinului să urc în trenul vieții mele
Port o pereche de bocanci un cozorac întors la spate
Un rucsac plin cu speranțe și pantaloni largi

E noapte mă gândesc că până dimineață trenul meu va fi în stație
Chiar de-ar fi aglomerație drumul meu în viață nu va fi întrerupt
Am să mă lupt să urc și să ajung la destinație

Nu mă-nsel văd un tren dar sunt surprins
Că peronul e pustiu iar trenul e gol
Decis deschid ușa unui vagon fără număr
Pășesc prima treaptă când cineva mă bate pe umăr

Mă-ntorc și-l recunosc e un amic din copilărie
Îl salut respectuos e mai mare ca mine
Ne ținem strâns mâinile ne zâmbim și mă-ntreabă
De ce urc în primul tren ce-i cu atâta grabă

Că trenurile cu vagoane nenumerotate nu duc nicăieri
Și opresc doar în cartier
Și dacă tot am vrut să ies din cartier să nu mă tem
Aruncându-mă în primul tren

Să am răbdare că nu orice e pentru orișicare
Că orșice oarecare și-alege drumul la-ntâmplare
Spune că trenurile vin la fiecare ceas
Și mă poftește-n sala de așteptare de vis a vis

Eu îl urmez la pas căci am încredere în el de când eram copii
Și parcă acum n-am fi
Îmi zice dă-l încolo de tren vor mai veni și altele
Hai să bem un păhărel te cinstește fratele

În sală oameni cu miile de tot felul
Din toate categoriile așteptându-și trenul
Atenția mi-e captivată de un bătrânel
Și nedumerit îmi întreb amicul ce s-a-ntamplat cu el
De ce până la vârsta lui nu s-a urcat în niciun tren
S-a irosit e tembel nu și-a dorit e rebel
Amicul meu zâmbește mă pălmuiește prietenește
Și-mi răspunde părintește

„trezește-te aici e sala de așteptare a gării destinului
Și trenul vieții nu vine la fiecare ceas
Privește-ne cum așteptăm momentul potrivit
Tu ai paisprezece ani ești încă mic liniștește-te
Vezi tu tu nu vezi că ești orbit
În viață unii trag tot timpul și alții trag timp
Moșul ăla e un laș nenorocit a-mbatranit în sala de așteptare
De frică să nu ia trenul greșit și-acum să îți explic
Primul tren e gol și nu-l așteaptă nimeni
Vine numai pentru cine își vede doar interesul
Toți ajung să clacheze că nu știu să gestioneze succesul
Intelesu-m-ai de ce te-am oprit ți-ai fi semnat decesul
Mersul trenurilor e bizar
Pe măsură ce înaintezi în vârstă vin din ce în ce mai rar
Și mai pline e din ce în ce mai greu să îți găsești un loc
Unii se omoară și pentru un loc pe scară

Are dreptate și deși nu-l cred pe moment
Nu-l contrazic poate de teamă poate din respect
Dar îi răspund direct ca-ntre amici
Ce complicat e să fii simplu și ce simplu e să te complici

Atât mi-a trebuit ca să fiu bombardat cu replici
Imediat mă pricopsesc și cu o palmă peste ceafă cu mesajul
Puștiule paharele noastre sunt goale nu ne ține predici mai bine ține-te de carafă
Toarnă hai ne vrem paharele pline

Ăștia-s tovarășii amicului meu pentru care eu
Băgam mâna-n foc că se bagă pentru mine
Însă el nu intervine se cuvine să ripostez
Dar mi-e și frică și rușine
Așadar intenționez să mă conformez
Iau un pahar și-l umplu pan la gură
Băieții râd în hohote
Ho bă ce te-ai speriat așa ce tu nu știi de glumă sau nu ții la băutură

Răsuflu ușurat zâmbesc ușor forțat
Să nu dau de înțeles că sunt crispat dar nu-i păcălesc
Băieții au școală și studii superioare
Sala de clasă fiindu-le sala de așteptare

Al dracu de tare-mi place stilul lor autodidact
Nu știu cum se face dar sunt fascinat
Drept pentru care nu mă mai gândesc la plecare
Trenul meu n-are decât să mă aștepte
Eu sunt hotărât să rămân și-o spun cu toată ființa mea
Din toată inima în mediul ăsta am ce învăța
Și da îmi place și distracția nu neg
Aici e un real desfrâu total e timpul să petrec

De ce să plec cu cine mă întrec nu înțeleg de ce atâta pripă
Sunt adolescent beau din sticlă și fumez la pipă
Viața e o clipă fac ce vreau cu ea chiar și risipă
Toată lume țipă în echipă mi se cuvine lumea
Îmi alătur și eu vocea mi se cuvine lumea
Și uite-așa ne pregătim să cucerim lumea
Fără să știm că nici măcar viețile noastre nu ni se cuvin
Darămite lumea urma să descoperim

Vremea trece împlinesc optsprezece ani
Dintre care patru în sala de așteptare
Eu rămân la toate rece veritabil eminescian
Toate-s vechi și noi sunt toate deci nimic nou sub soare

Povestioare omul și povestea lui
Oare a cui e mai înduioșătoare
Nu iau în considerare povestea nimănui n-am cui să îi dau crezare
Am întâlnit destui povestitori care-și sculptează statui

Oameni fără căpătâi fără caracter
Se vor boieri neamul bibescu dar sunt lefteri ca popescu
Drojdieri precum băsescu se văd bancheri că isărescu
Mă-nhaitez cu ei iar amicul meu reintră-n scenă

Urlă că am o problemă gravă că în această enclavă
O să ajung să-mi bag în venă și-o să devin o epavă
Bravo bă ce mi-ai zis tu când mă urcam intrenul vieții mele
Ce atâta grabă nu
Mai am vreme

E prima oară când îl văd nervos n-o dau la-ntors
Nu-mi pasă dacă vorbește serios ori face pe nebunul
Sunt mult prea încăpățânat că să mă-ntorc din drum
Și prea puțin ambițios că să-mi urmez drumul

În contextul dat amicul meu se alătură grupului
La un moment dat mă trage de mâneca în afară lui
Spune că scopul lui e atingerea scopului meu
Apoi verbal îmi creionează un traseu spre vârful topului

„la noapte luăm trenul da spre vârful topului
Dacă nu vrei la coada mopului ci pe culmile gloriei
N-o să ne oprim nici în calea potopului
Crescuți pe străzile din centru știm calea victoriei

Iarăși nu-l contrazic doar că de data asta
N-o fac din respect de teamă sau fiindcă suntem tovarăși
Știe el ce spune ce-a fost a fost
Am douăzeci și trei de ani și-ar cam fi timpul să îmi fac un rost

Totu-i contra cost sunt nevoit să renunț
La copilărie fără s-o anunț
Fac un autodenunț
Mi-am omorât timpul tot timpul acum e timpul să îl cruț

Îmi fac bagajele las anturajele
Și personajele sălii de așteptare
M-așteaptă plajele însorite peisaje nemaiîntâlnite
Mă trezesc din visare stupoare

Rumoare împrejur suntem singurii trubaduri dintre călători
Toți ceilalți sunt cerșetori miroase îngrozitor
Nu plec la drum cu te miri cine un tren pleacă altul vine
Cum mă urc așa cobor

Amicul meu strigă după mine mă numește „dezertor_
De ce dor cuvintele normelor care mă vor cuminte
Că nu mă supun dezgustător
Îmi pun singur ordinele-n ordine nu-mi trebuie stăpân

Bun dacă vrei să pleci cu cerșetorii du-te nene
Uite cine-mi dădea mie teme cine-mi vorbea despre vene
Ăsta de nu vede de sprâncene geme de ticăloșie
Ducă-se pe pustie

Îl tratez cu sfidare traversez agale peronul
Către aceeași sală de așteptare fără un rămas bun
Îi aud glasul
Ai ratat lecția umilinței piatra care stă la temelia biruinței

Nu-l iau în seamă n-are ce să mă-nvețe
Eu reintru în sală alți oameni alte fețe
După aparențe îmi pare o baie de aburi de alcool
Pentru cei ce stau cu capu-n nori de fum

Nu-mi rămâne decât să mai rămân îmi fac prieteni noi
Cei vechi au dispărut și nu privesc înapoi
Aleg colțul intelectualilor pare mai luminos
Mai puțin primejdios dar la fel de vicios

Dreptatea e nedreaptă dacă ai dreptate
Regula jocului e regulată de ascunse reguli
Fapte murdare împachetate în fraze rafinate
Și ne mai întrebăm de ce lucește jegul

M-am lămurit e diferență doar de colorit
Nu și de esență
Între un grup infracțional de cartier și un cartel al intelectualilior
Spoit în nuanțe de transparență
Decid să mă rup de orice grup și să mă preocup în solitudine
De multitudinea dilemelor proprii căutând soluții
Și transform poveștile de adormit copiii în povețe de trezit adulții

Fără discuții fără-ndoiala fără interpretare
Devin filosoful sălii de așteptare
Oamenii îmi spun maestre eu le răspund mai este
Am treizeci și cinci de ani și încă joc feste

Zbor peste crestele munților
Las testele celor de la sol
Eu le-am rezolvat trec la nivelul următor
Nu urez succes eșecului plec

Spre noi culmi nu-mi iau bagaje multe
Tot ce necesit port în minte și în suflet
Trenul vieții mele trebuie să revină
Chiar dacă sunt ani de când n-am auzit roată de tren pe șină

Din nou încrezător singur pe-același peron
Revine într-adevăr îi aud glasul roților
Oprește scârțâind vreau să deschid ușa însă ușa
Mi-e deschisă din interior și rămân uimit

E același amic din copilărie mult îmbătrânit
Mă-ntampina cu bucurie și cu un bine ai venit
Îmi întinde mâna urcă repede în tren
Amice tu ești un blestem

Du-te liniștit o să te chem dac-o să am nevoie
Te-am urmat de bunaovoie și tu m-ai mințit uite
Nici vagoanele astea nu-s numerotate
Dau să plec spre alt vagon și sala de așteptare erupe

Mulțimea dă în clocot oamenii vor un loc în tren
Cei lipsiți de talent sunt primii
Nu concurez cu vitele e indecent
Las boul să se lupte cu boul nu îmi șifonez sacoul

Fățarnică e rasă umană
Anarhică e societatea fără morală
Amarnică rânduială fără sfială stau pe tron
Caractere de carton învelite-n silicon

Nu se ține cont de ierarhie de capacitate
De meritocrație de calitate
Nu urc în tren reintru demn cu abnegație
În sala de așteptare pentru următoarea generație

Are nevoie de educație ca de aer
Să se înmulțească fără să se împartă între șmecheri și fraieri
Să se adune-n slujba unui ideal pentru care
Se trăiește nu pentru care se moare

Deși sunt ascultat și tratat cu respect
Și de fapt și de drept nu realizez nimic
N-au niciun efect cursurile predate
Scursurile dau din coate coatele goale își dau în petic
Văd cum pojghița de etică le cade imediat
Ce părăsesc sala de așteptare grotesc spectacol
Ce lecție primesc la cincizeci și patru de ani
Visam să zbor cu un preș am dat greș firesc obstacol

Miracole se-ntâmplă și la vârsta mea
Cine credea că voi avea din nou șansa unui nou tren
Uite-l cum mă așteaptă
Dar în semn de dispreț față de oameni îmi zic uită-l

Prefer să mă izolez total de tot ce-i omenesc
Să-mi construiesc o umbrelă deasupra conștiintei
Sub care să m-adăpostesc
De furtunile iscate din străfundurile ființei

Aleg cel mai obscur loc din sala de așteptare
Trăiesc în negare mi-a pierit dorința de afirmare
Dacă sufletul meu ar avea sufletul lui
Oare ce-ar simți sufletul sufletului său
Când lupți contra ta e rău să fii erou
Bătrânețe spulberă-ți ideile
Nu sunt mecanicul trecutului ca să-i repar greșelile

Gândurile cele de pe urmă
Care nu curmă ci accentuează suferința
Mă apropie de încheierea socotelilior finale
Și n-am fost prea bun prieten cu chibzuința

Am ajuns să trăiesc din pomană catastrofală senectute
Sursa ironiilor din sală sunt eu
Moșul uitat de dumnezeu pe pământ
Lumea râde de mine și eu o plâng

Am șaptezeci și opt de ani sau parcă optzeci și șapte
Poate am împlinit o sută
Nu vreau să-mi amintesc etatea e sinonimă cu eternitatea
Sinceritatea nu mă ajută

Unde a dispărut copilul de paisprezece ani
Ce-am făcut cu speranțele lui din rucsac
Cred că întrebarea nu e unde ci când
Dacă prin absurd l-aș întâlni aș lăsa capul plecat

L-aș implora să mă certe și să mă ierte
Că l-am trădat în viitor
Mi-e dor de ale tinereții valuri ale bătrâneții maluri dor
N-aș da timpul înapoi ci înainte ca să mor

Copilului îi sunt dator măcar cu o încercare
Și-n amintirea lui stabilesc o ultimă mutare
Mă voi lupta până la ultima suflare
Să prin ultimul tren îl văd deja în depărtare

Deja-vu mare mirare liniște lipsesc drumeții
E aceeași priveliște ca-n zorii dimineții
Când am ratat primul tren al vieții
Peronul e pustiu trenul e gol cred că a trecut un secol

N-am jucat niciun rol în meciul vieții mele am făcut tușa
Când am dus lupte grele am aruncat mănușa
Poate că moșul nu și-a spus ultimul cuvânt
Cu ultimele forțe deschid ușa și urc
Arunc privirea înapoi să-mi iau la revedere
Dar ce văd mă-ngenuncheaza de durere prăpăd
Eu n-am plecat din sala de așteptare
Copiii îmi aprind o lumânare

Mă situez în două locuri în același timp
Amicul meu mai mare apare numai în tren
Și-acum pricep fără să-mi spună
El a fost destinul meu într-adevăr mare dar căruia n-am fost în stare să-i întind o mână

Că am ținut prea mult la turmă
Și prea puțin la sumă

V-am povestit la prezent dar am trăit la absent și am plătit cu trupul
Viața e o poezie mai grea sau mai ușoară ce nu se-nvață pe dinafară ci se descoperă pe dinăuntru