Natura Timpului

Eu am inima o vază
În care îi țin florile
Și culorile și zâmbetul și ce mai place ei
'S norocos că o cunosc și o iubesc
Și o să știe
Azi îi spun și-o să fie o zi frumoasă de aprilie
Eu am florile mele de vii stropite numai cu soare
Când din serele din sunet se strecoară călătoare
Umbra ei plină de praf îmbrăcată în cearceaf
Și cu zâmbetul hain m-așteaptă ca să vin

Stai puțin (stai puțin)

E un fel de întâlnire am emoții ce să spun
Că mă uit doar în ceas și nu știu de ce tremur
Poate-a fost cafeaua tare poate-i vântul ăsta rece
Ce mă trece peste drum și fumez de nerăbdare
Poate-i de la tutun sau poate-i doar felul în care se joacă norii
Poate-s stelele sau cerul
De ce nu
Poate chiar mirosul ploii
M-aștept la ce-i mai rău de la vreme în seara asta
Am ajuns în cafenea am 'umbrela de regret' și pantofi de 'vreau să plec'
Și din piept cad cortine către nici un fel de basm
Și încet m-așez la geam și pun florile-n pervaz
Și mai cer o cafea
Am nevoie să fiu treaz pentru ea știi
E sensibilă și are nevoie de atenție ce vrei
Nu o cunosc de multă vreme dar citesc în ochii ei
Mai sunt femei da' ea are acel ceva
Are tot timpul din lume cu palma în palma sa
Stă cuminte și așteaptă singurel în cafenea
Da' ai ghicit eu sunt acel amorez
Și ea e natură mea întârzie și încep să mă-ngrijorez
Unde ești dragă știi că nu-mi place să intarzi

Ea are inima o masă în care-și uită zilele
Și culorile și zâmbetul și poate și pe mine
Sunt norocos că o cunosc și o iubesc
Dar ea nu știe
Ce-mi păsa că întârzie
Eu am florile mele de vii stropite numai cu soare
Când din serele din sunet se strecoară călătoare

Umbra ei plină de praf îmbrăcată în cearceaf
Și cu zâmbetul hain m-așteaptă că să vin

Stai puțin

Stai puțin că ea nu întârzie de obicei
Și timpul se ridica de la masă
Ia florile și pleacă către casă
Dar în drum emoția amorțea
Și gândul bun îl trimite în pași
Grăbiți spre ea la serele din sunete crescute
Cu sutele de zâmbete învechite chiar din soarele ce-i lumina culorile
Florile îngălbenite și schimbă drumul odată cu pulsul încrederii
Creștea și numărul de pași și voința-n ochii lași plini de nebunii
Dar oare ce face acum de ce doamne n-a venit
Și obsesia și frica se jucau la nesfârșit
Și calcă hotărât parcă dezlegat
Prinde forță să ajungă strânge florile în mână și fumează și se-ncrunta
Și apucă în final să vadă și sera ei
Ce suna a geamăt dulce și a poftă și a sânge
Și el plânge se oprește în loc respiră
Și ecouri se lungeau până-n ura lui de foc
Și-aleargă până-n prag și lovește ușa tare
Și vede natura sa cu amintirea-nselatoare
Zâmbește plin de lacrimi și trăgând ușa încet
Zâmbetul îi devenea tot mai straniu și rânced
Grăbit ia florile le-așează calm în vază lângă pat
Apoi se-ntinde către ea și-o săruta apăsat

El are inima acum în locu'-n care moare ea
Căci a ucis-o cu tot cu amintirea să
Așa e timpul un domn mai posesiv
Și câte a ucis la timpul sau nimeni nu poate știi
Ea are florile lui de vis stropite numai cu soare
Într-o vază lângă pat moarte galbene murdare
Și-n umbra ei plină de praf îmbrăcat în cearceaaf
Stau eu zâmbind hain așteptând să-mi spui
Stai puțin